Iar a trecut o noapte cu insomniile mele "dragi si scumpe"... vedea-v-as zacand moarte intr-un sant, inecate in propriul vostru suc nesuferit s-amar de putreziciune care sta treaza si care pe mine nu ma lasa sa adorm, ma tine captiv in lumea asta de care tare scarba mi-e!! Vreau vise!!! X(
De ce oare pot si am inspiratie... (bine... vorba vine "inspiratie")...doar atunci cand ma simt ca dracu si am o stare care... pe majoritatea i-ar indemna sa-si ia dracu viata? :)) >:)
Uite, astea de exemplu, le-am scris exteriorizandu-mi trairile mele interioare sufletesti si am adaugat, pe ici pe colo, un copac, un corb.... un drac!... :-??
"Merg încet... Seara şi-a făcut apariţia, întunericul mă învăluie iar. Sunt singur, încă o dată... Ştiu!... blestemat să păşesc pe acest pământ, singur, sunt. O ştiu!... Am acceptat... Merg. Sunt singur. Forme îşi fac apariţia... trupurile copacilor apar în noapte... ei sunt singura mea alinare, tovarăşi de drum, îmi împărtăşesc durerea... Un zgomot ciudat, din departe vine, se aude tot mai tare, mai clar... Pe măsură ce se apropie, sunetul aduce cu el mii de corbi, mii şi mii de corbi. Sunetul este insuportabil!... Se opresc. Mă înconjoară, asaltează copacii, îi acoperă. Zgomotul devine mai puternic... oroarea provocată de sunetul asurzitor produs de aripile corbilor e acum însoţită de durerea copacilor, de plânsetele lor... Stau îngenunchiat. Încerc să-mi astup urechile, să nu mai aud zgomotul... durerea este aşa de mare, pare atât de insuportabilă pentru că ele, păsările negre, scârbe pentru mine în acest moment, hidoase, îşi băteau joc de mine... râdeau de suferinţa mea, râdeau... Cum dinţii vampirului penetrează pielea gâtului pentru a putea soarbe sângele victimelor sale, aşa şi batjocura lor îmi perfora timpanele... Sufletul meu rănit, atunci, n-a mai suportat! Am înghiţit lacrimile, nimic nu mai auzeam... doar durerea din mine, sufletul sfâşiat, doar asta auzeam... Durerea s-a transformat în putere, noaptea a devenit aliatul meu, întunericul sursă de putere. Am ridicat privirea, le-am privit cu silă... ele râdeau, în continuare râdeau... Râdeam şi eu. Nu cu ele. Râdeam pentru că ştiam ce avea să se întâmple, ştiam că ele vor dispărea... că vor regreta ceea ce au făcut... Ridic mâinile. Seara se împrăştie... zici că e ziuă. Lumina apare, dar nu lumina obişnuită, divină, adevărată, dăruită de soare, ci lumină neagră, lumina flăcărilor ce ardeau... corbii ardeau... râsetele lor, batjocură lor, tot ce aparţinea lor... ardeau! Eu eram fericit... copacii, de asemenea... Scăpasem, acceptasem pentru încă o data... singurătatea... Drumul continuă... ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat... " - Drumul
Eu stiu acum?... Mie, personal, imi place cum si ce am scris, acum nu stiu de cei ce vor citi...
Altceva acum.
Eram, oarecum, in faza terminala a acelei stari, sa zic asa ;))
Am scris urmatoarele cuvinte:
"Se lasă noaptea, şi odată cu ea se lasă frigul. Vântul şuieră printre crengile goale ale copacilor amorţiţi de vremea rea. Merg încet, fără vreo destinaţie anume. Simt frigul, simt cum muşcă vântul din mine, de parcă ar încerca să mă mănânce de viu. Vrea să sufăr. Eu mă rog doar să termine cât mai repede, să mă elibereze de suferinţa continuă care mi-a înlănţuit sufletul. Nimic nu mai contează, toate au dispărut. Din tot ce odată am iubit, acum au rămas amintiri, amintiri care mă bântuie, nu-mi dau pace. Cărarea mă aduce în faţa unui lac. Mă aşez jos, aproape de apa care încă nu îngheţase. Mă întind pe spate şi mă uit spre cer. Începuse ninsoarea. Fulgi mari de zăpadă coborau încet, abia veneau, cădeau aşa de lent de parcă ştiau că în clipa în care vor atinge pământul, vor pieri topiţi, vor muri. Mă ridic frecându-mă la ochi; un fulg de nea îşi dăduse duhul şi se transformase într-o lacrimă ce eu acum o ştergeam. Lumina lunii se iveşte dintre nori; ciudat era faptul că doar lacul, luminat de către lună, se vedea. Restul, copacii din jur, ninsoarea care cădea, nimic. Nimic nu se mai vedea. Mă uit spre lac. Acesta era acum îngheţat în totalitate. Ceaţa se lasă deasupra oglinzii, o ceaţă groasă, nu puteam să văd prin ea, nici mâna nu o mai vedeam. Temperatura scade simţitor. Simt pe faţă o mângâiere ca de gheaţă. Tresar. Mă uit în jur, dar nu văd nimic, nu ating nimic. Înaintez puţin speriat şi mă găsesc pe mijlocul lacului, pe suprafaţa de gheaţă. Mă opresc. Cu fiecare mângâiere îngheţ şi mai mult, tremur de frig, dar şi de teamă. Simt pe frunte o atingere rece, umedă ca un sărut. Închid ochii în speranţa că totul este un vis şi că mă voi trezi. Când îi deschid, mă găsesc pe mal, ceaţa dispăruse, eram teafăr. Dar aud şoapte, eu eram îngheţat, nu mă puteam mişca, nu puteam scoate niciun cuvânt. Din spatele meu îşi făceau apariţia spirite care înaintau spre întinderea de oglindă, aerul îngheţa în urma lor, eu îngheţam. Încep să se întrepătrundă, se grupează câte două, alunecă pe gheaţă, încep să danseze, să valseze. Eu încremenisem. Nu-mi venea a crede ceea ce se întâmpla în faţa ochilor mei, nu puteam reacţiona în niciun fel, un gest nu puteam schiţa, doar ochii îi mişcam. Se îndrepta spre mine acel suflet îngheţat. Suav, ademenitor îşi ondula forma slab conturată, către mine înainta. Se opreşte. Nu mai respir, pregătit eram, crezând că aici era sfârşitul meu de mult râvnit, să-mi accept soarta. Sfidător, mă uit la acea entitate ce stătea dinaintea mea. Chipul ei mă tulbură, tare cunoscut îmi era... În ochii ei văd căldură, ceva de necrezut în acel cadru plin de gheaţă şi singurătate. Văd căldura unei inimi ce odată a bătut în interiorul meu, pentru o altă fiinţă a bătut. Când o zăream, era gata să ţâşnească din pieptul meu doar pentru a se duce la ea, la iubire, la cea pe care o iubeam... Îmi întinde mâna, mă uit atent la ea, şi o cuprind. De îndată ce am simţit închipuirea, au început să năvălească în mine fel şi fel de senzaţii, care mai de care mai intense, mai puternice, simţeam cum căldura învingea frigul care mă cuprinsese... leşin. Mă trezesc ca nebunul, tresar instantaneu. Totul fusese doar un vis, o amintire a ceea ce acum nu mai e... Viaţa mea continuă în singurătate... îmi continui drumul îngheţat, însoţit de călăii mei, amintirile..." - Vals
Vechi, vechi... din pacate, dar asta e... :-?? vreau sa imi revina inspiratia!! Nu tin acum neaparat sa am si starea respectiva :)). Sa fim seriosi!
Chiar daca m-am obisnuit atunci cu ea, si cred ca nu ar fi ceva complicat sa o mai experimentez again, and again....pana ce-mi roade sufletul de tot... ca na, daca nu ma exteriorizez, rezultatul cam asta ar fi. :)
De ce oare pot si am inspiratie... (bine... vorba vine "inspiratie")...doar atunci cand ma simt ca dracu si am o stare care... pe majoritatea i-ar indemna sa-si ia dracu viata? :)) >:)
Uite, astea de exemplu, le-am scris exteriorizandu-mi trairile mele interioare sufletesti si am adaugat, pe ici pe colo, un copac, un corb.... un drac!... :-??
"Merg încet... Seara şi-a făcut apariţia, întunericul mă învăluie iar. Sunt singur, încă o dată... Ştiu!... blestemat să păşesc pe acest pământ, singur, sunt. O ştiu!... Am acceptat... Merg. Sunt singur. Forme îşi fac apariţia... trupurile copacilor apar în noapte... ei sunt singura mea alinare, tovarăşi de drum, îmi împărtăşesc durerea... Un zgomot ciudat, din departe vine, se aude tot mai tare, mai clar... Pe măsură ce se apropie, sunetul aduce cu el mii de corbi, mii şi mii de corbi. Sunetul este insuportabil!... Se opresc. Mă înconjoară, asaltează copacii, îi acoperă. Zgomotul devine mai puternic... oroarea provocată de sunetul asurzitor produs de aripile corbilor e acum însoţită de durerea copacilor, de plânsetele lor... Stau îngenunchiat. Încerc să-mi astup urechile, să nu mai aud zgomotul... durerea este aşa de mare, pare atât de insuportabilă pentru că ele, păsările negre, scârbe pentru mine în acest moment, hidoase, îşi băteau joc de mine... râdeau de suferinţa mea, râdeau... Cum dinţii vampirului penetrează pielea gâtului pentru a putea soarbe sângele victimelor sale, aşa şi batjocura lor îmi perfora timpanele... Sufletul meu rănit, atunci, n-a mai suportat! Am înghiţit lacrimile, nimic nu mai auzeam... doar durerea din mine, sufletul sfâşiat, doar asta auzeam... Durerea s-a transformat în putere, noaptea a devenit aliatul meu, întunericul sursă de putere. Am ridicat privirea, le-am privit cu silă... ele râdeau, în continuare râdeau... Râdeam şi eu. Nu cu ele. Râdeam pentru că ştiam ce avea să se întâmple, ştiam că ele vor dispărea... că vor regreta ceea ce au făcut... Ridic mâinile. Seara se împrăştie... zici că e ziuă. Lumina apare, dar nu lumina obişnuită, divină, adevărată, dăruită de soare, ci lumină neagră, lumina flăcărilor ce ardeau... corbii ardeau... râsetele lor, batjocură lor, tot ce aparţinea lor... ardeau! Eu eram fericit... copacii, de asemenea... Scăpasem, acceptasem pentru încă o data... singurătatea... Drumul continuă... ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat... " - Drumul
Eu stiu acum?... Mie, personal, imi place cum si ce am scris, acum nu stiu de cei ce vor citi...
Altceva acum.
Eram, oarecum, in faza terminala a acelei stari, sa zic asa ;))
Am scris urmatoarele cuvinte:
"Se lasă noaptea, şi odată cu ea se lasă frigul. Vântul şuieră printre crengile goale ale copacilor amorţiţi de vremea rea. Merg încet, fără vreo destinaţie anume. Simt frigul, simt cum muşcă vântul din mine, de parcă ar încerca să mă mănânce de viu. Vrea să sufăr. Eu mă rog doar să termine cât mai repede, să mă elibereze de suferinţa continuă care mi-a înlănţuit sufletul. Nimic nu mai contează, toate au dispărut. Din tot ce odată am iubit, acum au rămas amintiri, amintiri care mă bântuie, nu-mi dau pace. Cărarea mă aduce în faţa unui lac. Mă aşez jos, aproape de apa care încă nu îngheţase. Mă întind pe spate şi mă uit spre cer. Începuse ninsoarea. Fulgi mari de zăpadă coborau încet, abia veneau, cădeau aşa de lent de parcă ştiau că în clipa în care vor atinge pământul, vor pieri topiţi, vor muri. Mă ridic frecându-mă la ochi; un fulg de nea îşi dăduse duhul şi se transformase într-o lacrimă ce eu acum o ştergeam. Lumina lunii se iveşte dintre nori; ciudat era faptul că doar lacul, luminat de către lună, se vedea. Restul, copacii din jur, ninsoarea care cădea, nimic. Nimic nu se mai vedea. Mă uit spre lac. Acesta era acum îngheţat în totalitate. Ceaţa se lasă deasupra oglinzii, o ceaţă groasă, nu puteam să văd prin ea, nici mâna nu o mai vedeam. Temperatura scade simţitor. Simt pe faţă o mângâiere ca de gheaţă. Tresar. Mă uit în jur, dar nu văd nimic, nu ating nimic. Înaintez puţin speriat şi mă găsesc pe mijlocul lacului, pe suprafaţa de gheaţă. Mă opresc. Cu fiecare mângâiere îngheţ şi mai mult, tremur de frig, dar şi de teamă. Simt pe frunte o atingere rece, umedă ca un sărut. Închid ochii în speranţa că totul este un vis şi că mă voi trezi. Când îi deschid, mă găsesc pe mal, ceaţa dispăruse, eram teafăr. Dar aud şoapte, eu eram îngheţat, nu mă puteam mişca, nu puteam scoate niciun cuvânt. Din spatele meu îşi făceau apariţia spirite care înaintau spre întinderea de oglindă, aerul îngheţa în urma lor, eu îngheţam. Încep să se întrepătrundă, se grupează câte două, alunecă pe gheaţă, încep să danseze, să valseze. Eu încremenisem. Nu-mi venea a crede ceea ce se întâmpla în faţa ochilor mei, nu puteam reacţiona în niciun fel, un gest nu puteam schiţa, doar ochii îi mişcam. Se îndrepta spre mine acel suflet îngheţat. Suav, ademenitor îşi ondula forma slab conturată, către mine înainta. Se opreşte. Nu mai respir, pregătit eram, crezând că aici era sfârşitul meu de mult râvnit, să-mi accept soarta. Sfidător, mă uit la acea entitate ce stătea dinaintea mea. Chipul ei mă tulbură, tare cunoscut îmi era... În ochii ei văd căldură, ceva de necrezut în acel cadru plin de gheaţă şi singurătate. Văd căldura unei inimi ce odată a bătut în interiorul meu, pentru o altă fiinţă a bătut. Când o zăream, era gata să ţâşnească din pieptul meu doar pentru a se duce la ea, la iubire, la cea pe care o iubeam... Îmi întinde mâna, mă uit atent la ea, şi o cuprind. De îndată ce am simţit închipuirea, au început să năvălească în mine fel şi fel de senzaţii, care mai de care mai intense, mai puternice, simţeam cum căldura învingea frigul care mă cuprinsese... leşin. Mă trezesc ca nebunul, tresar instantaneu. Totul fusese doar un vis, o amintire a ceea ce acum nu mai e... Viaţa mea continuă în singurătate... îmi continui drumul îngheţat, însoţit de călăii mei, amintirile..." - Vals
Vechi, vechi... din pacate, dar asta e... :-?? vreau sa imi revina inspiratia!! Nu tin acum neaparat sa am si starea respectiva :)). Sa fim seriosi!
Chiar daca m-am obisnuit atunci cu ea, si cred ca nu ar fi ceva complicat sa o mai experimentez again, and again....pana ce-mi roade sufletul de tot... ca na, daca nu ma exteriorizez, rezultatul cam asta ar fi. :)
Mda ... ma bucur ca nu sunt singura care scrie asa aiurea, cu inspiratie sau fara :D
RăspundețiȘtergereCat despre insomniile tale ,, dragi si scumpe '' .. pfff nu le suport. Am avut si eu momente, si e al draq de nasol.
Cat despre ce ai scris mai sus, imi place.